Ana Blandiana, poesia come anima della resistenza al regime (traduzione di Livia Bazu)

Ana Blandiana (pseudonimo di Otilia Coman) nasce nel 1942 a Timisoara, nell’ovest della Romania. Insieme al marito, lo scrittore Romulus Ruslan, venuto a mancare nel 2016, alimenta per decenni quella resistenza culturale che nel periodo del regime costituì una vera e propria forma di sopravvivenza simbolica, e nel periodo post regime una critica all’oblio dell’anima nella cultura di massa.

Le sue parole si muovono senza posa tra trascendente e immanente, reale e immaginario, quotidiano e sublime, sensibile e ultrasensibile, fedeli all’integrità dell’esperienza di vivere, per dar voce tanto alla felicità, pienezza dell’anima, quanto alla perdita, all’estraniamento, all’oppressione, alla vacuità, sia nel regime comunista che nella successiva società di mercato. Il delicato incanto, la potenza immaginifica, l’ironia e la lucida riflessione che si alternano nei suoi versi si pongono come strenua resistenza ad entrambe le riduzioni dell’umano.

L. B.

***

Cadere

S-au stins profeții în pustie
Și îngeri cu aripile-atârnând
Sunt duși încolonați
Și strânși în piețe.
Vor fi judecați în curând.
Vor fi întrebați: ce păcat
Le-a alungat făpturile din ceruri?
Ce vină? Ce trădare? Ce greșeală?
Ei, cu o ultimă iubire,
Ne vor privi încețoșați de somn
Și n-or găsi drăceasca îndrăzneală
De-a mărturisi că îngerii cad
Nu din păcat, nu din păcat,
Ci din oboseală.

*

Caduta

Si sono spenti i profeti nel deserto
E angeli con le ali a penzoloni
Sono portati in colonne
E radunati nelle piazze.
Verranno giudicati presto.
Saranno interrogati: quale peccato
Ha scacciato il loro essere dai cieli?
Quale colpa? Quale tradimento? Quale errore?
Loro, con un ultimo amore,
Ci guarderanno annebbiati dal sonno
E non troveranno la diavolesca audacia
Di confessare che gli angeli cadono
Non per peccato, non per peccato,
Ma per stanchezza.

***

De-a v-ați ascunselea

Și iată, bisericile
Pornesc să alunece pe asfalt
Ca niște corăbii
Încărcate de spaimă,
Cu turnul catarg
Și pânze umflate
De vântul
Bătând mereu din altă direcție,
Încât,
Dacă mergi neatent pe stradă,
Poți fi oricând călcat de o biserică
Înnebunită,
Grăbită să se ascundă

*

Nascondino*

Ed ecco le chiese
Cominciano a scivolare sull’asfalto
Come navi
Cariche di paura,
Con albero campanile
E vele gonfie
Di vento
Battente sempre da un’altra direzione,
Di modo che,
Se cammini sbadato per strada,
In ogni momento puoi essere messo sotto da una chiesa
Impazzita,
Che corre a nascondersi.

*Si fa riferimento alla costosa e grottesca operazione del regime comunista di spostare le chiese, scavando intorno alle fondamenta ingabbiate, in modo da poter essere trascinate verso una posizione nella quale fossero il meno visibili possibile nel panorama urbano.

***

Cuplu

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

*

Coppia

Alcuni vedono solo te
Gli altri vedono solo me
Ci sovrapponiamo così perfettamente
Che nessuno può vederci al contempo
E nessuno osa abitare sul margine
Da dove possiamo essere visti entrambi.
Tu vedi solo la luna,
Io vedo solo il sole,
Tu senti la mancanza del sole,
Io sento la mancanza della luna.
Restiamo schiena contro schiena,
Le nostre ossa sono da tempo unite,
Nel sangue girano voci
Da un cuore all’altro.
Come sei?
Se alzo il braccio
E lo allungo molto indietro,
Scopro la tua dolce clavicola
E, salendo, le dita sfiorano
Le tue sante labbra.
Poi all’improvviso si voltano e mi premono
Fino al sangue la bocca.
Come siamo?
Abbiamo quattro braccia per difenderci,
Ma io posso colpire solo il nemico di fronte a me
E tu solo il nemico di fronte a te,
Abbiamo quattro gambe per correre,
Ma puoi solo correre dalla tua parte
E io solo dall’altra parte.
Ogni passo è una lotta per la vita o la morte.
Siamo uguali?
Moriremo insieme o uno dei due sopporterà,
Per qualche tempo ancora,
Il cadavere dell’altro saldato a lui,
A contagiarlo lentamente, troppo lentamente, con la morte?
O forse neanche morirà interamente,
Ma porterà per sempre
Il dolce fardello dell’altro,
Atrofizzato dall’eternità,
Quanto una gobba,
Quanto un neo…
Oh, solo noi conosciamo lo struggimento
Di non poterci guardare negli occhi
E così comprendere tutto,
Ma stare schiena a schiena,
Cresciuti come due rami,
E se uno di noi si strappasse,
Sacrificandosi per un solo sguardo,
Vedrebbe solo la schiena da cui si è strappato,
Sanguinante, infreddolita,
Dell’altro.

***

O continuǎ pierdere

Nu e greu să pierzi,
Poate fi chiar o plăcere întoarsă în sine,
Jenată de inexplicabila bucurie
Pe care-o ascunde,
Un fel de a descoperi că poţi trăi
Fără obiectul pierdut
Şi, chiar dacă e vorba de o fiinţă,
Durerea cuprinde şi o infimă
Fărâmă de libertate,
Atât de mică încât poate fi o sămânţă
Din care, dincolo de lacrimi,
Poţi să aştepţi să răsară ceva.
Nu e greu să pierzi,
De fapt, înălţarea nu e
Decât o continuă pierdere,
Lestul obiectelor şi fiinţelor căzute
Te ajută să urci,
Te propulsează în haos,
Acolo unde singurătatea
Devine materie primă
Pentru demult visate palate
Pe care nu mai are cine să le locuiască.

*

Una perdita continua

Non è difficile perdere
Può anche essere un piacere ripiegato in sé,
Messo a disagio dall’inspiegabile gioia
Che nasconde,
Un modo per scoprire che si può vivere
Anche senza l’oggetto perduto,
E anche se è una creatura,
Il dolore comprende anche una piccola
Briciola di libertà,
Così piccola che può essere un seme
Da cui, oltre le lacrime,
Puoi aspettare che nasca qualcosa.
Non è difficile perdere
In effetti, l’ascesa non è
Che una perdita continua,
La zavorra degli oggetti e degli esseri caduti
Ti aiuta a salire,
Ti spinge nel caos,
Dove la solitudine
Diventa materia prima
Per i palazzi a lungo sognati
Che non hanno più nessuno che li abiti.

***

Ochiul inchis

Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii
de teamă
să nu zdrobesc între pleoape lumea,
să n-o aud sfărmându-se cu zgomot
ca o alună între dinţi.
Cât timp voi mai putea fura din somn?
Cât timp o voi mai ţine-n viaţă?
Privesc cu disperare
şi mi-e câineşte milă
de universul fără apărare
ce va pieri în ochiul meu închis.

*

L’occhio chiuso

Non oso chiudere gli occhi per un momento
per paura
di schiacciare tra le palpebre il mondo,
di sentirlo frantumarsi con rumore,
come una nocciola tra i denti.
Quanto tempo ancora potrò rubare al sonno?
Per quanto tempo lo terrò in vita?
Guardo con disperazione
e ho una feroce pietà
dall’universo indifeso
che perirà nei miei occhi chiusi.

***

Zbor

De boala de care sufăr
Nu se moare,
Ci se trăieşte –
Substanţa ei este chiar eternitatea,
Un fel de cancer al timpului
Înmulţindu-se din sine fără oprire.
E o boală impecabilă,
O suferinţă perpetuă ca o vocală de sticlă
Laminată în văzduhul asurzitor,
O cădere
Căreia, numai pentru că e fără sfârşit,
I se spune zbor.

*

Volo

Della malattia di cui soffro
Non si muore
Ma si vive –
La sua sostanza è l’eternità stessa,
Una sorta di cancro del tempo
Moltiplicandosi da sé stesso senza posa.
È una malattia impeccabile,
Una sofferenza perpetua come una vocale di vetro
Laminata nell’orizzonte assordante,
Una caduta
Alla quale, solo perché è senza fine,
Diamo il nome di volo.

L'articolo Ana Blandiana, poesia come anima della resistenza al regime (traduzione di Livia Bazu) proviene da Il Fatto Quotidiano.